Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 12 iunie 2015

Amintiri dintr-o lume uitata

Ialomita mea cea indepartata se pierde cumva printre amintiri. In colbul prin care imi faceam, la tara, carari catre copiii din vecini, in sirurile de tutun puse la uscat la soare agatate de gardurile cocosate de greutate de la drum, in mugetul animalelor care se intorceau de la pasunat si in cumpana fantanii care se legana scartaind in amurg... Mi-aduc aminte cu drag de o senzatie de zbor cand, bunicul m-a luat odata la sura sa pazim pepenii din bostanarie. Era o noapte torida, de aceea mi-a intins un pres pe pamant si m-a lasat sa dorm leganata de luna. M-am trezit in miez de noapte si-am deschis ochii catre nemarginirea cerului pudrat de stele si-am tipat cat m-a tinut gura: bunicule, prinde-ma ca zbor! 
Parintii mei erau tineri si pana la 6 ani m-au lasat in grija matusilor si bunicilor sa copilaresc la tara: iarna sa merg cu colindul si sa astept cu bucurie tuica fiarta cu zahar si piper care se cocea pe soba incinsa cu coceni, sa inot prin troiene si sa-mi fac partie spre drum, vara sa dansez paparudele, sa ma zbenguiesc in apa lacului Fundata, sa-mi julesc genunchii si sa ma bucur dimineata de gustul laptelui cu colarezi. 
Cand eram de cativa anisori, muream de dorul alor mei si-i ceream printre lacrimi bunicii sa ma duca la oras. Bunica ma lua de mana si dadeam coltul ulitei catre marginea satului de unde incepeau lanurile de porumb ori de cate ori era nevoie pana oboseam. Imi trecea dorul, caci praful era ridicat in slavi de carduri de rate si gaste gurese ce se zburataceau la noi, de cate un catel jucaus care ne latra printre uluci sau de catre babele ce se odihneau la umbra pe marginea santului cand caldura le oprea din toiul treburilor din batatura. Era un spectacol, dar si acesta, la 6 ani a coborat cortina, lasand loc altor clipe de neuitat. 
Slobozia natala era un oras mic, cu o ulita principala care incepea la gara si se termina undeva la podul de fier,
lasand in urma vechea manastire inconjurata cu un zid de aparare, zidita si ctitorita de Matei Basarab cu hramul Sfintii Voievozi in 1623.
Orasul fusese ridicat pe vechea asezare cunoscuta sub numele de Vaideei, care fusese rasa de pe fata Baraganului in timpul domniei lui Mihai Viteazul. Amplasate in mijlocul campiei, pamanturile fusesera parjolite deopotriva de turci si tatari. Prin 1658, satul a fost scutit de taxe si impozite, confirmate si reconfirmate de mai multi domnitori, ca sa incurajeze relocarea cu oameni dispusi sa isi ridice gospodarii si sa isi intemeieze familii. Denumirea Vaideei avea sa fie inlocuita cu Slobozia lui Ianache Caragea, stapanul satului, iar din sec 18, sa fie scurtat in Slobozia si numele asa i-a ramas. Etimologia cuvantului se trage din “slobozie”, adica asezare scutita de dari.  In vechile hrisoave s-a consemnat cum Mihai Voievod ar fi dat in 1594  “slobozenie de trei ani” celor  “care vrea sa vina si sa traiasca in aceasta siliste”, iar ceilalti domnitori au pastrat scutirea de dari pana dupa 1688, in vremea lui Constantin Brancoveanu. Altii spun ca numele s-ar trage din slobozirea tiganilor, aici fiind pusi in libertate prima data scalvii tigani. 
Orasul avea sa se inalte la intersectia drumurilor de transhumanta catre baltile raului Ialomita care traverseaza orasul si catre baltile Brailei sau tinuturile Dobrogei. Nu departe de aici avea sa fie construit un vestit targ medieval, Cetatea de Floci, locul in care oierii isi vindeau lana si transformat in punct militar strategic. In campia Baraganului pamantul crapa vara de seceta si vantul matura ciulinii si scaietii de la un capat la altul al pustiului fara de margini in care doar dropiile isi gaseau culcus in stepa. Iarna, Crivatul il biciuia in rafale de ger pana crapau pietrele si ridica cetati din troiene. Dar oamenii au ridicat gospodarii. Aici, in inima campiei se intersectasera odinioara doua drumuri comerciale importante: unul care venea din Europa Centrala si altul, din Orientul Apropiat. 
Comuna urbana din 1912 avea sa devina in 1968 resedinta judetului, iar in 1978 municipiu. Orasul copilariei si adolescentei mele era cuminte, populat cu oameni cu care te salutai, chiar daca nu stiai cum ii cheama. Daca traversai orasul de la un capat la celalalt, probabil ca te intalneai cu jumatate dintre locuitori, iar vestile se imprastiau cu o viteza uluitoare. Era imposibil sa ascunzi ceva. 
Era genul de targusor in care timpul intepenise anchilozat, lumea incremenise si ea in asteptare si nu se intampla mare lucru. Parca rar suna inclusiv si telefonul. Toti cei tineri visam sa fugim in lume, sa traim intr-o alta viteza in care viata sa pulseze prin noi, nu pe langa noi. 
Mi-aduc aminte ca ma gandeam la facultate ca singura forma de scapare, iar cartile devenisera colaci de salvare. Ma gandeam ca am sa raman nemaritata sau, in cel mai fericit caz, o sa ma marit cu vreun tanar plictisit care ziua va merge la un job banal si seara o sa-mi toarne pe banda rulanta o turma de plozi.
De fiecare data cand ma gandeam la viitor, mancam cartile din coperti si atat de speriati erau ai mei incat doua amintiri imi trec rapid prin minte: mama care, disperata, ma gonea sa plec in oras sa ma intalnesc cu vreun baiat, intrebandu-ma ce blestem a lovit-o sa raman nemaritata, ca nu sunt nici urata pamantului, nici proasta orasului. Ma-nversunam si mai tare si stateam noptile in bucataria mica si rece citind pana mijeau zorii, pana cand tata deschidea usa sa-si puna ibricul cu nechezol pe ochiul de aragaz, preparandu-si cafeaua efemera inainte sa plece la lucru. Intr-o dimineata, m-a prins citind “Florile raului” si, cum citea el peste umarul meu un catren sau poate doar un vers sau doua, tare l-a mai speriat Baudelaire incat a crezut ca ma trec ganduri depresive si mi-a si aplicat vreo doua peste ceafa, doar-doar o trezi pofta de viata din mine.
Liceul fusese o alta lume care isi zavorase portile dincolo de aparente si esente. Eram 36 de “capre” nebune, sortite sa fim educatoare si invatatoare. Obligate sa cantam la vioara, sa purtam uniforme peste genunchi care sa se alinieze sfoara la careuri scolare, indiferent de inaltimea pe care ne-o permisese Dumnezeu. Aveam si domnisoare batrane profesoare, unele mai ingaduitoare si mai blande decat multe alte profesoare care aveau copii. Eram 36 de nebune, rebele, unele mai silitoare, altele mai lenese, dar sa fiu a naibii daca nu eram originale. Scoala era scoala, dar si distractia era in toi. Escaladam geamuri de frica extemporalelor, aruncam mosoare cu soareci jucarie prinsi la capete, pe holurile intunecate, intre picioarele profesoarelor care fugeau disperate pe scari in cancelarie, ne inghesuiam in laboratoare printre planse si mulaje sa bem must proaspat adus de colege de la tara, dar si invatam pe rupte, mergeam la concursuri si olimpiade. Cand ma uit in urma, ma uit cu nostalgie, caci viata, viata era frumoasa intr-o tinerete absolut plenara. Batranetea era o stare imaginara, atat de departe incat simteai ca pipai nemurirea. Iar viitorul parea ca isi desfasoara trepte incepand cu fiecare zi de maine. Dupa ce am terminat liceul a urmat facultatea. Dumnezeu imi aruncase zarurile si daduse 6:6, poarta-n casa. Castigasem lozul cel mare si-am plecat de-acasa. Peste 6 luni aveam sa ma marit si sa plec din Baraganul iubit. Dar nu atunci, imediat, ci cativa ani mai tarziu, in celalalt capat de tara. De-atunci au trecut atat de multi ani, incat deseori uit unde m-am nascut. Caci viata iti da mai multe iubiri si inchide ochii la amintiri.
In acest oras mic a trait un om a carui istorie am aflat-o acum, dupa 30 de ani dupa ce am plecat de-acolo, in Banat. Numele lui era Costica Axinte, nascut in 1897 in comuna Perieti, o comuna asezata pe soseaua care duce de la Urziceni catre mare. Slobozenii i-au zis Costica si l-au invitau la toate momentele lor importante: la nastere, la hora, de Craciun, de Paste, in vreme de pace si de razboi, la cununie, dar si la moarte. 
A avut o pasiune mare: fotografia! Astfel incat , in 1914 s-a inrolat voluntar ca fotograf de razboi, facand parte din Escadrila 1 Aviatie. Cand s-a intors, s-a mutat la oras si a facut ceea ce stia cel mai bine, printre cele 327 de fotografii regasindu-se Regele Ferdinand, Regina Maria, Printul Carol, dar si oameni oblisnuiti surprinsi in ipostaze domestice. La vremea aceea facea parte dintre putinii fotografi profesionisti din tara. 
Familia Acsinte
In 1926 s-a insurat cu Elena Dumitru  si-au avut trei copii: Ecaterina, Alexandru si Viorica. In 1930 si-a infiintat propriul studio din oras si l-a numit: Foto-Splendid C. Acsinte. Treizeci de ani mai tarziu s-a pensionat, iar studioul a fost demolat. Dupa aceasta data, fotograful, calare pe bicicleta, a imortalizat locurile si oamenii din jurul Sloboziei pana in ’84 cand, la 87 de ani, a murit si-a fost inmormantat sus pe deal, in cimitirul Bora. In urma lui au ramas peste 7000 de negative fotografice, unele pe placi de sticla, altele pe filme. Au mai trecut niste ani pana cand un avocat ialomitean, Cezar Petrescu, pasionat de fotografie, sa ii scaneze lucrarile din Muzeul Judetean si sa le faca publice. Si astfel sa imi redea amintirile si mie. 


































Cu legenda faimoasei coana Europa, ca taranii, muncitorii si croitoresele, cu vanzatorii de braga si halvita, cu baietii care vindeau ziare, lozuri si covrigi, cu brutarii burtosi ce invarteau lopetile in cuptoare scotand painile dolofane fierbinti. 










































In fotografiile lui gasesc candoarea si asprimea chipurilor care mi-au marcat copilaria, oameni batrani care trecusera prin razboi si prin comunism cu indarjire, cu parinti croiti intr-o alta dimensiune, incapabili sa faca orice comparatie intre lumi si destine, caci traiau aceeasi monotonie. Cu noi, copiii, indiferenti la semnele lumii reale, traind cu veselie in universuri imaginare. Acsinte fotograful mi-a daruit o lume rotunda, in care trecutul si prezentul se-mbratiseaza dureros, caci este un univers in sine, pudrat cu amintiri, doruri si nostalgii. Fiti si voi tristi. Nu numai eu! Sa ne auzim cu bine.