Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

luni, 11 iunie 2012

Ducesa Mileva si conacul San Marco de la Comlosu Mare

Dupa dezamagirile acestui inceput de iunie, in care Romania dovedeste ca adaposteste o mare de locuitori cu memorie scurta, m-am decis sa ma intorc in vremurile in care tara arata altfel. Avea valoare, prestanta si oameni demni de a fi luati in seama. Patriotismul era  o stare de fapt, iar cultura era la mare cautare. Si pentru ca Romania de azi nu ma mai surprinde cu nimic, am sa va povestesc despre Romania de odinioara.
Despre Conacul  San Marco de la Comlosu Mare. Comuna este situata la cativa kilometri de granita cu Serbia si este una dintre cele mai instarite localitati din Banat. 
Domeniul familiei Naco (Nacu sau Nákó, in ungureste), a fost administrat in comun de doi frati si cuprindea mosii in Sannicolau Mare si Teremia, din care facea parte si Comlosul Mare. In momentul in care acestia au  fost innobilati cu rangul de mosieri (nemesi) de Sannicolau Mare, cei doi au hotarat sa-si imparta bunurile comune prin tragere la sorti. Astfel,  mosia din Sannicolau Mare le-a ramas urmasilor lui Cristofor (despre castelul Nako de la Sannicolau am vorbit intr-un material mai vechi), iar cea din Teremia - Comlos, fiului lui Ciril, Iosif Naco. La randul sau, Iosif Naco avea un fiu, Ioan, care traia impreuna cu fiica si sotia lui la Viena si la Pesta. In 1840, familia lui Ioan Naco si-a mutat resedinta in  conacul ridicat in Comlos. Atunci nobilul a expropiat casele locuitorilor din vecinatate, iar in locul acestora a amenajat un parc luxuriant,  devenit in scurt timp cea mai frumoasa gradina de acest fel din Banat.
Pentru ingrijirea ei, Naco a adus gradinari experti din strainatate care sa desavarseasca frumusetea conacului. Portile din fier forjat, care dadeau in curtea interioara, au fost realizate in atelierele vieneze si aduse aici, dar astazi se mai pastreaza doar o mica parte din gardul de fier care inconjura parcul. Deasupra portii principale, pazite odinioara de un majordom in uniforma, era cioplit blazonul familiei. Aleile erau pietruite cu pietre marunte de marmura alba si erau maturate de slujitori care mergeau cu spatele pentru a nu lasa urme.
Domeniul familei Naco era format din doua aripi separate de o poarta monumentala, o sala de teatru si cladirile administrative destinate slujitorilor. Dintre acestea, cea mai mare era hambarul, dupa cum povestea calatorul german Franz Xaver Eckert, in 1857. Naco era un barbat galant , cu o tinuta impecabla:  frac si manusi albe, iar pe cap un "tilindru", dupa moda timpului.  El fost mare iubitor de teatrul si muzica simfonica, motiv pentru care si- a construit propria sa sala de spectacole in spatele aripii drepte a conacului. A fost primul teatru de acest gen din istoria Banatului. Sala avea o scena si o loja special ridicate pentru mosier, dotate cu toate accesoriile necesare desfasurarii spectacolelor.  Naco a angajat o trupa de artisti si o orchestra din care faceau parte 21 de muzicieni din Boemia care trebuiau sa asigure spectacole permanente pe mosie. Acestora le era asigurata locuinta, cu incalzire si iluminare, precum si un salariu lunar in bani si cereale. Capelmaistrul primea pe langa remineratiile acordate artistilor si o parte din banii incasati pentru biletele de intrare la spectacol. Orchestra putea sa cante la petrecerile din comuna, dar numai cu acordul mosierului. La spectacolele de la conac se aduna toata aristocratia din imprejurimi, cat si functionarii mosiilor din jur. Satenii aveau acces si ei la spectacole, doar daca plateau o taxa de intrare. Inclinaţia lui Ioan Naco pentru fast l-a adus in pragul falimentului. Moşia de la Teremia-Comloş a fost pusă sub supraveghere fiscală pentru recuperarea datoriilor acumulate in timp. Din pricina acestor greutati, Ioan Naco a parasit Banatul si s-a stabilit in palatul său de la Viena, unde a şi decedat. 
In “Cronica familiei Naco”, scrisa de profesorul Hans Diplich, din 1983, se spunea despre nobil ca "a fost un iubitor al fastului, inclinat spre risipire, a carui pasiune spre jocuri costisitoare a inghitit sume uriase”.
In 1838, sotia contelui a adus pe lume o fetita, pe care parintii au botezat-o Mileva. Din pacate, alti copii nu au mai avut, motiv pentru care Mileva avea sa fie ultima descendenta a lui Ciril Nacu. Mileva nu avea o avere mare, motiv pentru care , la 18 ani, parintii i-au aranjat casatoria cu un nobil care sa ii asigure un statut nobiliar. Astfel, in 1856, ea s-a casatorit cu ducele italian Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un barbat muolt mai in varsta decat ea, care isi tocase averea cu femeile si jocurile cu noroc . Mileva era o femeie deosebit de frumoasa, care facuse furori la curtea imperiala din Viena. Legendele care s-au tesut in jurul acestui personaj spun ca insusi imparatul Franz Josef , care facuse o pasiune pentru frunoasa ducesa, i-a facut cadou la casatoria ei cu ducele italian parcul din jurul conacului. Parcul, se pare, ca era o copie in miniatura a unei renumite gradini vieneze si construit dupa tehnicile vremii de catre specialisti adusi din capitala imperiului. Toate aleile parcului se uneau intr-un rondou central. Tot in parc erau ridicate doua stabilimente unde, de sarbatori, se dadeau spectacole pentru invitati si sateni. Casatoria a fost una formala care s-a incheiat in 1888, cand ducele a murit. Mileva a ramas vaduva la 50 de ani, fara sa aiba copii si a trait la conac pana la 88 de ani, cand a murit. Ducesa a lasat prin testament conacul statului roman cu conditia ca primaria localitatii sa functioneze in aripa dreapta a conacului. Un gest nefericit, de altfel, pt ca, ulterior, primaria a decis sa modifice cladirea, sa scoata gardul din fier forjat, blazonul a fost spart, iar parcul defrisat.
Despre Mileva, localnicii spun ca isi iubea extraordinar de mult caii. Pe patul de moarte, ea a decis ca toti caii sai sa fie împuşcaţi. Dupa parerea sa,  caii cu sange nobil nu trebuiau sa cunoasca greutatea plugului. Dupa decesul contesei, acestia au fost incineraţi, iar cenuşa a fost presărată prin parcul castelului.


Ii multumesc lui Horatiu Adrian pentru efortul sau de a-mi cauta si de a-mi permite sa  postez imaginile de epoca in materialul meu.